CASTELUL STURZA DE LA MICLAUSENI

Castelul Sturdza de la Miclăuşeni, cunoscut şi sub denumirea de Palatul Sturdza, este un castel în stil neogotic construit între anii 1880-1904 de către Gheorghe Sturza şi soţia sa Maria, în satul Miclăuşeni, la o distanţă de 65 km de municipiul Iaşi. În prezent, se află în proprietatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei.
Mănăstirea Miclăuşeni a fost inclusă pe Lista monumentelor istorice din judeţul Iaşi din anul 2004, la numărul 1439, având codul IS-II-a-B-04199 şi fiind format din 3 obiective:
• Biserica "Sf. Voievozi", "Buna Vestire" - datând din 1787 şi având codul IS-II-a-B-04199.01
• Castelul Sturza - datând din secolul al XVII-lea, reclădit în 1752 şi în secolul al XIX-lea şi având codul IS-II-a-B-04199.02
• Parcul - datând din secolul al XIX-lea şi având codul IS-II-a-B-04199.03.

Conacul iniţial
În jurul anului 1410, domnitorul Alexandru cel Bun (1400-1432) a dăruit vornicului Miclăuş (1380-1440), membru în Sfatul Domnesc, o moşie întinsă, situată în apropierea de Lunca Siretului. Moşia a devenit cunoscută sub denumirea de Miclăuşeni, după moartea vornicului. La 25 aprilie 1591, urmaşii vornicului Miclăuş au vânut moşia către vistiernicul Simion Stroici (1550-1623). Acesta a construit aici un conac ale cărui ruine se mai puteau încă vedea la începutul secolului al XX-lea.
Printr-un testament din 5 iunie 1622, vistiernicul Simion Stroici a lăsat moştenire satul Miclăuşeni "Lupului Prăjăscului şi nepoatei mele Saftei, şi fiului meu, la Gligorie, cu heleştee şi cu prisăci şi cu tot venitul, pentru că i-am luat spre dânşii ca să-mi fie ei ficiori de suflet". La sfârşitul secolului al XVII-lea (în 1697), urmaşii lui Lupu Prăjescu, neavând urmaşi, au lăsat domeniul fraţilor Ioan şi Sandu Sturdza, cu care se înrudeau.
La data de 19 aprilie 1699, fraţii Sturdza şi-au împărţit între ei averile, moşia Miclăuşeni revenindu-i lui Ioan Sturdza. Pe moşie locuiau şi munceau ţărani clăcaşi şi ţigani vătraşi robi, care şi astăzi poartă nume de meserii: Bucătaru, Muraru, Pitaru, Curelaru, Mindirigiu, Bivolaru, Surugiu, după cum scrie Costin Merişca, în lucrarea "Castelul Miclăuşeni în cultura română", apăruta la Editura "Cronica" în 1996. Locuitorii satului Miclăuşeni trăiau în bordeie sărăcăcioase pe moşia boierului şi pe gârla din preajma parcului boieresc.
În anul 1752, vornicul Ioan Sturdza (1710-1792) a ridicat aici un conac boieresc cu demisol şi parter şi care avea formă de cruce. Conacul avea 20 de camere, câte zece pe fiecare etaj. În grajdurile conacului erau adăpostiţi cai de rasă, pregătiţi pentru întrecerile manejului din cuprinsul domeniului.
Preocupat de extinderea moşiei, fiul lui Ioan Sturdza, Dimitrie, a construit în perioada 1821-1823 o biserică de curte, în apropierea castelului. El a înzestrat-o cu o frumoasă catapeteasmă în stil baroc şi cu numeroase obiecte de cult valoroase. Fiul lui Dimitrie, Alecu Sturdza Miclăuşanu, a amenajat pe o suprafaţă de 42 hectare din jurul conacului un frumos parc în stil englezesc, cu specii de arbori ornamentali şi numeroase alei cu flori. El s-a ocupat de achiziţionarea mai multor cărţi şi manuscrise rare care au îmbogăţit colecţiile conacului.
În Prefaţă la Cronicile României sau Letopiseţele Moldaviei şi Valahiei, ediţia a doua, Mihail Kogălniceanu scrie, între altele: "...Originalul Tragediei lui Alexandru Beldiman mi s-a pus la dispoziţiune de domnul Dimitrie A. Sturdza, care în preţioasa sa colecţiune de la Miclăuşeni posedă şi d-lui un mare număr de letopiseţe manuscrise, dară care sunt mai noi decât manuscrisele păstrate de mine".
Deşi era văr cu domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849), Alecu Sturdza a îmbrăţişat ideile revoluţionarilor de la 1848. El a murit de holeră în anul 1848, existând suspciuni că ar fi fost otrăvit din ordinul domnitorului. A fost înmormântat în biserica conacului. După moartea sa, de administrarea moşiei s-a ocupat văduva sa, Catinca. Ea a lăsat moşia fiului său, George A. Sturdza, în 1863.
În anul 1869, George Sturdza s-a căsătorit cu Maria, fiica scriitorului Ion Ghica, mutându-se atunci la moşie.

Construirea castelului
Dornic să refacă clădirea conacului, George Sturdza a vândut câteva păduri şi a luat un împrumut de 100.000 de lei de la Societatea de Credit Funciar Român, punând ca gaj moşia Miclăuşeni. El trebuia să-şi achite datoriile în monezi de aur. Între anii 1880 şi 1904, George Sturdza a construit pe amplasamentul vechiului conac un frumos palat în stil neogotic târziu, fiind o copie a castelelor feudale apusene şi amintind de Palatul Culturii din Iaşi, dar şi de Palatul Domnesc din Ruginoasa. Planurile construcţiei au fost realizate de arhitecţii Iulius Reinecke şi I. Grigsberg.
Castelul Sturdza avea etaj şi mansardă. În exterior, clădirea avea numeroase decoraţiuni (printre care şi steme inspirate din blazonul familiei Sturdza: un leu cu o sabie şi o ramură de măslin), realizate în anul 1898 în stilul Art Nouveau de către arhitectul Iulius Reinecke. Acesta fusese ajutat de către Maria Sturdza, care ilustrase ca pictoriţă multe din poeziile lui Vasile Alecsandri, vecin şi prieten apropiat al familiei Sturdza.
Influenţele neogotice se regăsesc în decoraţiuni cum ar fi: turnuleţe gotice, armuri medievale, sală de manej, dictoane latineşti înscrise pe pereţi, turn de intrare cu pod peste şanţul de apă. În interior, castelul avea scări centrale din marmură de Dalmaţia, mobilier din lemn de trandafir, minuţios sculptat, sobe din teracotă, porţelan sau faianţă, aduse de peste hotare, parchet cu intarsii din esenţe de paltin, mahon, stejar şi abanos, confecţionat de meşteri austrieci, iar plafoanele şi pereţii interiori au fost pictaţi în ulei.
Castelul adăpostea o colecţie valoroasă de cărţi şi documente, de costume medievale, de arme, bijuterii, tablouri, busturi din marmură de Cararra, argintărie, dar şi piese arheologice, numismatice şi epigrafice de mare valoare. Numai colecţia de cărţi număra 60.000 de exemplare, multe din ele fiind ediţii princeps sau rarisime.
Singurul copil al lui George Sturdza şi al Mariei Ghica a fost o fiică, Ecaterina. Ea s-a căsătorit în anul 1897 cu Şerban Cantacuzino, dar nu a avut copii. Soţul ei a murit în 1918, Ecaterina Cantacuzino rămânând văduvă de tânără. Ea l-a înfiat pe vărul ei, Matei Ghica Cantacuzino, dar acesta nu s-a dovedit interesat de moşie, emigrând în Occident în timpul celui de-al doilea război mondial. În anul 1907, sub influenţa răscoalelor ţărăneşti din acel an, ţăranii di Miclăuşeni şi Butea s-au adunat în grupuri, îndreptându-se spre castelul Sturzeştilor, la poarta de la răsărit a castelului şi cerând să discute cu boierul. Acesta le-a ascultat doleanţele şi a poruncit unui slujbaş să noteze cât pământ doreşte fiecare. Apoi le-a spus să meargă acasă că vor primi pământul dorit.
În timpul primului război mondial, castelul a adăpostit un spital militar, iar Maria Ghica şi Ecaterina Cantacuzino au ajutat răniţii ca infirmiere. Marele compozitor George Enescu a vizitat castelul, concertând printre paturile cu răniţi. În anul 1921, prin Legea agrară, ţăranii de pe moşia Miclăuşeni au fost împroprietăriţi cu aproape 1.700 de hectare de pământ, parcelate în 810 loturi. Pentru o lungă perioadă, de administrarea castelului s-a ocupat Ecaterina Cantacuzino, fiica lui George Sturdza şi soţia lui Şerban Cantacuzino.
În anul 1944, din cauza apropierii frontului, palatul a fost părăsit de Ecaterina Cantacuzino, care a luat cu ea odoarele bisericii construite de marele logofăt Dimitrie Sturza la 1823. Ea a refuzat iniţial să evacueze biblioteca de mare valoare pe care o adăpostea castelul, predând ulterior Episcopiei Romanului două inventare ale bibliotecii. În iarna anului 1944, au staţionat în castel prizonieri nemţi. Castelul a fost devastat de soldaţii ruşi care au folosit multe cărţi valoroase pe post de combustibil în sobe, vânzând alte volume unor magazine din Târgu Frumos, unde erau folosite pentru împachetarea mărfurilor. Pe lângă cărţi, au dispărut din castel piese de mobilier şi cea mai mare parte din colecţiile familiei Sturdza.
O parte din cărţile rămase au fost strânse de Jacob Popper şi Jean Ackerman, care le-au încărcat într-un camion al Apărării Patriotice şi le-au luat din castel cu scopul de a le proteja. Unele volume au fost depuse la sediu ARLUS din Iaşi, a doua parte au fost vândute Bibliotecii Centrale Universitare şi a treia au fost scoase din ţară. Volumele salvate de Ecaterina Cantacuzino şi pe care le predase Episcopiei Romanului, au fost ulterior donate acesteia.

inapoi